Întâlnirea mea cu SARS-CoV-2. Mărturia unui medic creștin care a învins coronavirusul
· Familie, Spiritualitate · 6 minute de citit
Pe lângă miile de vești rele și de știri macabre, Dumnezeu ne mai dă și bucuria de a afla vești bune. COVID-19 poate fi învins și începem să auzim tot mai multe mărturii încurajatoare în acest sens. Ar trebui să promovăm aceste mărturii și să prindem și mai mult curaj în lupta pe care o ducem împotriva acestui virus.
Redau mai jos mărturia încurajatoare a unui medic din biserica noastră (Biserica Evanghelică Română din Geneva), care s-a luptat cu acest virus și a învins. Oana Sandu este medic la Hôpitaux Universitaires de Genève.
E vineri seara. După o săptămână grea de muncă ajung, în sfârșit, acasă. Stresul resimțit e din ce în ce mai mare. În spitalul unde lucrez, avem tot mai mulți pacienți suspecți de COVID-19. Mă lupt cu presiunea unor hotărâri – cu care nu am fost de acord – pe care ar fi trebuit să le respect. Ni s-a cerut, printre altele, să nu purtăm măști de protecție în timpul vizitelor medicale. Dumnezeu mi-a dat puterea de a nu mă supune unor astfel de hotărâri. În consecință, nu m-am folosit de poziția mea pentru a le cere celorlalți colegi să nu poarte mască de protecție. Ostenită, mă rog Domnului să îmi protejeze familia. Mă culc.
Sâmbătă dimineața mă trezesc obosită. Am simptome respiratorii minore – îmi curge nasul, mă doare puțin gâtul – dar nu le dau importanță. Soțul meu mă invită să ne plimbăm. Nu mă simt în stare. Pun toate acestea pe seama epuizării mele psihice. Petrec o zi calmă, încercând să mă liniștesc. Sâmbătă seara ne întâlnim pe „Zoom” cu întreaga biserică. Mă bucur mult să îi revăd, să împărtășim gânduri și să ne încurajăm unii pe alții. Reușesc și eu să împărtășesc stările pe care le am. Simt din plin apartenența la Trupul lui Hristos. Ce binecuvântare! Ulterior încep să tușesc, dar mă gândesc că e pe fond psihic. E un reflex ce poate fi indus. Dar încep să am frisoane și o stare generală de boală. Fără să vreau, mi se face frică. Încep să mă gândesc, în modul cel mai serios, la ceea ce nu doream să accept: dacă am COVID-19? Nu știu cum, dar Domnul îmi dă puterea să adorm.
Duminică dimineața mă trezesc cu o stare generală de rău. Am frisoane puternice. Mă simt foarte obosită și tușesc din ce în ce mai tare. Îmi spun, hotărâtă: „nu e de glumă!” Mă decid să mă duc să îmi fac testul, dar nu mă pot ține pe picioare. Nu sunt în stare să conduc mașina până la spital. Ezit să îi spun soțului meu să mă conducă până la spital. Nu vreau să îl expun mai mult decât am făcut-o deja. Dar soțul meu nici nu vrea să se gândească să mă lase singură. Își pune masca și îmi spune că va merge cu mine. Văd atât de clar puterea iubirii și a legământului dintre noi. Suntem, într-adevăr, una. Și la bine, și la rău. Ce binecuvântare să nu mă simt singură! Și nu sunt singură.
Îmi dau seama – completând formularul de la spital – că am toate simptomele specifice acestui virus. Dar îmi spun că poate nu e chiar așa de serios. Poate e doar o viroză respiratorie. O răceală banală.
Ajung acasă și mă izolez în camera mea. Împreună cu soțul meu le spunem copiilor noștri (Andrei, 14, și Ilinca, 8) că sunt suspectă de infectare, dar că trebuie să așteptăm rezultatul oficial. Copiii sunt șocați și îi simt cum se destabilizează. Le este frică. Mass-media a transmis numai vești proaste, care au creat o panică generalizată. Când auzi că într-o zi au murit 1.000 de oameni, iar acum e posibil ca virusul ucigaș să fie în tine și în casa ta, nu se poate să nu te îngrijorezi. Nu îmi doresc ca tot ce îmi e mai drag să fie afectat de acest virus. Îl rog pe Dumnezeu să mă apere. Adorm răpusă.
Mă trezește soneria telefonului. Mi se comunică de la spital că rezultatul e pozitiv. Am boala COVID-19. Mi se dau, prin telefon, indicații despre autoizolare. Mi se cere să stau 10 zile izolată într-o cameră. Mă confrunt, așadar, cu o realitate șocantă. E abia ora 20:00. Fizic mă simt foarte rău. Mă doare capul, tușesc mult, am frisoane, nu pot sta nici măcar în poziția șezut. Încerc să beau câteva guri de apă, dar nu pot. Le vomit. Încerc să îmi găsesc o poziție în pat, însă nu reușesc. Mă doare tot corpul. Îmi explic starea – fiind medic – și realizez că se dă bătălia împotriva virusului. Viremia – nivelul virusului în corpul meu – crește. Din cauza aceasta starea mea generală este atât de proastă. Imunitatea mea trebuie să facă față! Trebuie să lupte! Realizez în acele momente cât sunt de slabă. Îmi dau seama că sunt nimic fără Dumnezeu și Îi invoc puterea. Cred în puterea rugăciunii, de aceea apelez la rugăciunile bisericii. Îi rog să mijlocească pentru mine, pentru că simt că îmi pierd puterea fizică. Și simt în acele momente – cu certitudinea unui credincios invadat de Harul lui Dumnezeu – că El mă ia pe brațele Lui și mă adăpostește. În mod miraculos, El mă mângâie și mă face să mă simt mai bine. Îmi simt sufletul liniștit și cuprins de pace. El e lângă mine și îmi șoptește: „Sunt cu tine! Sunt chiar aici!” Durerile mi se diminuează și pot adormi.
Urmează trei zile grele de luptă cu boala. Deși sunt epuizată fizic, Dumnezeu îmi dă puterea să nu mă îngrijorez și să nu mă gândesc la scenariul catastrofic de decompensare respiratorie. Primesc pacea și convingerea că totul va fi mai bine.
Primesc în această perioadă multe mesaje de încurajare. Oamenii dragi din jurul meu îmi spun că mă iubesc. Îmi spun că se roagă pentru mine. Mă simt atât de minunat. Da, iubirea lui Dumnezeu se manifestă prin noi. Noi suntem martorii dragostei lui Dumnezeu. Fiecare zi de boală devine un timp privilegiat de a simți conexiunea cu Dumnezeu, cu familia mea, cu prietenii și cu oamenii dragi din jurul meu. Mă simt, cumva, dependentă de frații mei. Ei ne-au sărit în ajutor și ne-au făcut mult bine. Dumnezeu să îi răsplătească!
Tensiunea psihică a fost enormă, pentru că potențialul îmbolnăvirii întregii mele familii a fost real. În îndurarea Sa, Dumnezeu i-a apărat pe soțul meu și pe copiii mei. Îi sunt atât de recunoscătoare pentru asta! Mă rog ca El să mă ajute să mă smeresc. Noi, cu mintea noastră, înțelegem „în parte”, dar Domnul e Suveran și poate sfida știința noastră.
Fiecare mesaj de încurajare, gând bun, dar de mâncare, faptul că au sărit alții să ne facă cumpărăturile în perioada aceasta de izolare au fost pentru mine medicamente prețioase. Am învins COVID-19 prin iubirea manifestată în acțiuni concrete de slujire, prin conectare sufletească. Am învins prin puterea iubirii pe care Dumnezeu a pus-o în noi.
DA, „L-am chemat pe DUMNEZEU în ziua necazului și El m-a izbăvit”. Drept urmare, eu Îl proslăvesc din toată inima!
„O, de-ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor! Să-I aducă jertfe de mulțumiri și să vestească lucrările Lui cu strigăte de bucurie!” (Psalmul 107:21–22)
