Cum ar trebui să privească Biserica suferința umană?
· Spiritualitate · 8 minute de citit
Biserica lui Hristos nu se resemnează în fața suferinței, cum fac budiștii, spre exemplu. Noi nu credem că asta ne e „soarta” (karma). Nu credem, pe de altă parte, nici în ignorarea suferinței, ca și cum ea ar fi un construct artificial al psihicului uman. Nu ne închidem ochii în fața realității vieții, sperând că ce e real, de fapt, nu e acolo. Și – da! – nu credem nici în minimalizarea și în batjocorirea suferinței. Ca și cum, dacă o atacăm cu versete scoase din context și cu declarații triumfaliste, ea și-ar pierde din putere.
Nu ne miră faptul că, la ora actuală, foarte mulți credincioși au ajuns să personifice suferința și răul pe care umanitatea le experimentează și încearcă din răsputeri să le exorcizeze. Iar pentru unii – am descoperit recent asta – misiunea number one din zilele acestea e să îndepărteze demonul COVID-19 și alți demoni care îl ajută în această luptă împotriva oamenilor. Chiar în dimineața aceasta citeam cu uimire pe pagina unui prieten că „autoritățile cerești au dus o luptă cu demonii pandemiei” și că „acum suntem în numărătoarea inversă.” Ce m-a mirat din cale afară a fost afirmația că „Duminica Tomii va fi ultimatumul.” Evident, pentru demonul COVID-19. Fiecare cu credințele lui, nu-i așa?!
Mă abțin de la a critica aceste declarații (recunosc, totuși, că am furnicături serioase în buricele celor zece degete de la mâini) și mă voi ține de planul pe care îl am, de a scrie ceva despre cum ar trebui să privească Biserica suferința. Sunt convins că nu vom rezolva mare lucru hăituind ideile ciudate pe care le auzim sau le citim. Riscăm să le facem publicitate gratuită. Va trebui să ne focalizăm pe Adevărul revelat în Scripturi și să le prezentăm oamenilor o perspectivă realistă asupra vieții. Așadar, ce ne învață Scripturile despre suferință? Și cum subiectul acesta este de o complexitate enormă, mă voi limita doar la câteva idei pe care le consider relevante pentru aceste zile.
În primul rând, Scripturile ne spun că suferința este un intrus în lumea bună creată de Dumnezeu. La început, toate lucrurile au fost „foarte bune.” În Eden nu exista nici suferință și nici rău. Suferința și răul au intrat în lume prin păcatul omului, căci sunt rezultatele imediate ale condiției păcătoase. Trebuie să înțelegem că ceea ce se întâmplă la ora actuală nu reprezintă idealul lui Dumnezeu pentru noi. Suferința nu face parte din scenariul inițial. Dacă la început toate au fost „foarte bune”, la sfârșit toate vor fi „noi”. Lucrarea de reînnoire a tuturor lucrurilor – începută de Isus Hristos – va fi desăvârșită într-o zi. Suferința „nu va mai fi”, căci El va face toate lucrurile noi. De aceea, contează ce facem acum în suferință. Contează cum abordăm problema răului. Contează cum ne raportăm la condiția lumii actuale.
Și, cu toate că, uneori, ni se pare că suferința este scăpată de sub control, Scripturile ne spun răspicat că Dumnezeu limitează suferința în funcție de voia Sa suverană și nu o lasă să facă ce vrea. Cu toate că lumea este căzută în păcat, Dumnezeu este în continuare în mijlocul lumii Sale. El nu Și-a abandonat creația. Până și suferința (iar aici raționamentele noastre pălesc) servește scopurilor Sale veșnice. Dumnezeu Se folosește chiar de intrusul lumii Sale pentru a reînnoi toate lucrurile.
În al doilea rând, Scripturile ne spun că prezența diavolului în lume aduce cu sine suferință. Diavolul se folosește de consecințele păcatului uman pentru a-i apăsa și pentru a-i conduce pe oameni spre idolatrie. În mâna diavolului, suferința este o unealtă, un mijloc de subjugare a omenirii. Evangheliile ne spun că Isus „îi vindeca pe cei apăsați de diavolul”. Avem mai multe cazuri în Scriptură unde vedem că, în spatele unor suferințe specifice, stau forțe demonice. Femeia gârbovă, spre exemplu, a fost „legată de Satana.” Evident că sunt situații când diavolul produce suferință. Nimeni nu neagă asta! Și Iov, și Pavel ne pot confirma acest lucru, căci ei au suferit din cauza diavolului. Iar lucrul acesta se întâmplă pentru că diavolul se folosește (de cele mai multe ori) de propriile noastre arme pentru a ne lovi.
Prezența diavolului în lume accelerează suferința umană. Însă, cu toate acestea, nici măcar diavolul nu poate acționa dincolo de hotarele pe care i le-a stabilit Dumnezeu. Dumnezeu nu a scăpat lucrurile de sub control, cum își imaginează unii indivizi. Dumnezeu întoarce chiar și suferința spre binele nostru. Iar această (pre)schimbare a suferinței umane îi produce șoc și groază diavolului, care este, astfel, deposedat de propriile-i arme.
Unul dintre argumentele care susțin că Dumnezeu întoarce suferința spre bine – argument dezbătut pe larg de Ravi Zacharias și de Philip Yancey – și care ar trebui să ne dea mult de gândit este acesta: „suferința umană este indicatorul că ceva nu este în regulă cu noi.” Este un indicator care ne spune să luăm măsuri pentru a rezolva problema pe care o avem. Dacă nu ne-ar durea ficatul bolnav, oare ce s-ar întâmpla? Dacă nu ne-ar durea ulcerul care ne perforează stomacul, oare ce s-ar întâmpla? Cum s-ar vindeca oamenii dacă nu ar avea indicatorul suferinței? Suferința fizică este un indicator că unul dintre organele noastre nu funcționează cum trebuie. La fel, suferința emoțională este un indicator că ceva este în neregulă cu lumea noastră psihică. Suferința ne arată spre o problemă reală, care trebuie rezolvată. Ideea e că, indiferent de cum privim lucrurile (cel puțin în acest punct specific), suferința nu este demonică. Din moment ce ea salvează nenumărate vieți, nu avem dreptul să spunem că este creația diavolului!
În al treilea rând, Scripturile ne spun că libertatea umană deschide ușa suferinței. Suferința și răul ne afectează pentru că omul a ales să meargă pe calea păcatului. Gândiți-vă la câtă suferință ne producem singuri, ca umanitate, prin alegerile noastre păcătoase. Am poluat natura într-un mod inimaginabil, dar ne plângem de consecințele poluării. Băgăm aditivi chimici în toate alimentele, dar ne plângem că avem boli cauzate de alimentația greșită. Se fumează în neștire, iar fumătorii se miră de ce fac cancer pulmonar. Se bea alcool fără măsură, iar oamenii se miră de ce au probleme cu ficatul. Consumul de droguri este înfiorător, însă ne mirăm de distrugerile pe care le vedem. Imoralitatea sexuală este de nedescris, dar, bineînțeles, ne mirăm de ce sunt atâtea boli cu transmisie sexuală și de ce sunt atâtea avorturi. Alegem calea păcatului și facem ce vrem noi, dar nu ne plac consecințele. Și, în nebunia noastră, Îl insultăm pe Dumnezeu, cerându-I să oprească suferința. Suferința pe care noi înșine o producem prin alegerile noastre. Și Îi cerem lui Dumnezeu să facă asta fără ca noi să ne schimbăm. Căutăm cu disperare o cale a păcatului care să ne ofere numai plăceri! Hedonismul acesta bolnav nu este realizabil. Este imposibil să mergi pe calea păcatului și să nu experimentezi suferința!
Adevărata noastră tragedie, în schimb, este că producem prin alegerile noastre o suferință inimaginabilă celor din jur. Suntem interconectați ca rasă umană. Nu putem anula asta, indiferent de ce am face. Alegerile mele nu mă afectează doar pe mine, ci și pe ceilalți. Și – DA! – există suferință nemeritată. Sunt milioane de oameni care suferă din cauza unui singur nebun păcătos, care nu vrea să se pocăiască. Ce vină au avut milioanele de evrei care au suferit în lagărele naziste? Ce vină are un copil care e bătut și abuzat de tatăl lui alcoolic? Ce vină are o femeie care e violată de un dezaxat cu nume de om? Ce vină au bătrânii că un virus invizibil le răvășește plămânii? Suntem oameni conectați la întreaga umanitate și suportăm, din păcate, alegerile unii altora. Poate că ar trebui să ne gândim mai mult la alegerile noastre. O prostie pe care o faci acum (ieși de capul tău la plimbare, când ar trebui să stai în casă, de exemplu) poate costa viața cuiva. Gândindu-ne la suferința pe care alegerile noastre păcătoase o pot produce altora, ar trebui să ne umilim și să ne pocăim!
În al patrulea rând, Scripturile ne spun că Dumnezeu respectă suferința umană și o experimentează. Isus Hristos va rămâne veșnic „om al durerii și obișnuit cu suferința”. De asta Și-a luat cicatricile cu El în cer. Trupul Lui slăvit poartă și acum semnele cuielor, semnele suferințelor îndurate. De ce? Pentru că lui Dumnezeu Îi pasă de suferința pe care omul o îndură, drept urmare „…zilnic ne poartă povara.”
Să nu care cumva să ne trezim că Îi ținem noi prelegeri lui Dumnezeu despre suferință! El este Dumnezeul însângerat, Dumnezeul care a fost răstignit. Să nu uităm asta! El este Dumnezeul care a trecut prin moarte, pentru a birui moartea. De ce ne-am mira dacă, pentru a intra în Împărăția Lui, trebuie să trecem „prin felurite necazuri”? Dumnezeu suferă împreună cu noi, chiar dacă nu înțelegem întotdeauna de ce îngăduie suferința. Poate că noi nu îi vedem rostul, dar, cu siguranță, Dumnezeu îl vede și lucrează în așa fel încât „toate lucrurile” să producă o greutate veșnică de slavă pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu. Pentru ceilalți, din păcate, suferința este o forță devastatoare. Ea va rămâne mereu o piatră de poticnire și un cap de acuzare împotriva lui Dumnezeu. Revolta și necredința se vor revărsa ca un torent din inimile celor ce nu-L iubesc pe Dumnezeu. Doar omul credincios înțelege și proclamă că „Dumnezeu susține istoria într-un mod suveran”. Și asta predică Biserica: Dumnezeu este Suveran chiar și peste suferințele noastre!
„Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi.” (Romani 8:18)
